„Mă văd pe mine, intrând în școală, cele 4 trepte de la intrare sunt pline de lucruri ale elevilor, împrăștiate peste tot. Caiete deschise, coperți, cărți, penare și creioane. Știu sigur că nu mai sunt elevă dar mă îndrept cu pași mici spre cancelarie. E un coridor lung de parcurs până să mă apropii de peretele de sticlă al holului ce ducea spre cancelarie. Inima îmi bătea haotic și simțeam cum un nod în gât mă împiedica să înghit saliva. Era un haos organizat fiindcă totul părea să aibă sens chiar dacă la început lucrurile copiiilor păreau aruncate la întâmplare. La stânga mea, ferestre mari priveau spre vechiul cimitir. Ironic cum o stație de pompieri nu era suficientă între noi cât să ascundă cimitirul care stătea tăcut la nici 50 de metri mai departe. La drepta vedeam frânturi din clasele pe care mi le aminteam vag, deși am crescut și am învățat în fiecare dintre ele. Auzeam sunete ce mă înfiorau de la etajul superior, dar îmi continuam drumul spre cancelarie, ceva îmi spunea că „Trebuie să văd ce este acolo.”
-Hai să vedem – mi-am zis, și am pornit din nou. Știam că ceva este în neregulă însă nu înțelegeam ce anume.
Era un miros metalic în aer, un fel de avertisment subtil, că lucrurile vor deveni subit mai întunecate decât păreau deja, dar nu voiam să las baltă tot și să fug. Curiozitatea era mai puternică decât frica.
Pășesc încet pe mocheta roșu burgundy ce ducea spre cancelarie. Un scârțâit la contactul dintre încălțăminte și mochetă mă face să privesc în jos. Atunci văd pentru prima dată cum pe alocuri mocheta avea cercuri de diferite mărimi, de culoare închisă, iar totul începea din locul în care stăteam. Mirosul metalic era pregnant.
Mă ridic și mă pregătesc să o iau din nou la pas, moment în care scârțâitul ușii face să mă treacă fiori reci și corpul să mi se blocheze. Atunci îi văd și rămân blocată. Doi ochi negri, reci și goi ca două abisuri. Ascuns ca un copil, privea de după ușă. Am făcut un pas în spate și l-am văzut arătând-se puțin câte puțin, cu un rânjet larg și înspăimântător, având în mâna stângă un ciob de sticlă.
Un gând fugar m-a facut să realizez că nu am auzit nici măcar o dată o voce de om, în tot acest timp.
– Unde sunt toți? Am întrebat cu vocea tremurândă.
-Nu mai e nimeni aici! Doar noi doi, spuse figura ce îmi stătea în față, cu o voce groasă de bariton și chip de „elder mimic”.
Era rânjetul cel care mă îngrozea.
Am început să îmi recapăt controlul asupra corpului și să mă retrag încet, în timp ce el se apropia în același ritm de mine.
Acum îl văd bine, este un corp subțire cu mâini lungi, ușor cocoșat și cu piele albicioasă. Îmbrăcat într-o cămașă neagră cu mânecile suflecate, mănuși de piele, cu pantaloni de stofă negri și pantofi. Ar fi fost un vis dacă nu era un coșmar.
Pe brațe și pe gât, pielea albă îmbrățișa picături roșii. Am început să fug pe prima scară la dreapta, scara profesorilor, către sala de informatică. Sânge peste tot, dar nici măcar un corp. Îl auzeam 2 pași în urma mea, cum râde de încercarea mea patetică de a scăpa cu viață. La coborâre pe scările elevilor, la jumătatea lor o mână rece mi-a prins bluza și gâtul, iar pe un ton serios, la urechea dreaptă mi-a șoptit :
-Ai pierdut. Trezește-te!”
Un pat plin de sudoare și un cearșaf dezordonat. Soarele abia răsărise pe cer.
Inima îmi bătea atât de tare încât puteam să jur că o auzeam și încercam să mă calmez că a fost doar un vis. Dar nu era doar un vis, ci același vis la indigo. Același vis pe care aproape în fiecare noapte îl repetam. Poate era un mesaj, poate trebuia să înțeleg ceva din el. Oricum…
Am uitat de el până la prânz, dar ochii ăia goi și rânjetul…