De Diana Marcu
Nu am să spun tot ce-mi trece prin minte,
N-am să tânjesc la ce era înainte.
N-am să cerșesc iubire de la oameni.
Nici ajutorul de la nimeni.
Dar voi ofta și suspina până la moarte,
Fiindcă altfel nu se poate.
Sunt ahtiată după o culoare albastră,
Cum e cerul senin de la amiază.
Sunt ruptă în bucăți de-un zâmbet larg,
Și de o voce ce-mi ține de catarg.
Sunt prinsă-n pânză unei amintiri plăcute,
Iar corpul meu, mâinile lui n-are cum să le uite.
Toți avem vicii care ne omoară încet,
Eu am un viciu care îmi bate în piept.
Doar lunii pline-n mai, i-am făcut jurământ,
Că ție mă predau, fără discernământ.