Capitolul 1
Stăteam lipită cu urechea de ușă sperând că a plecat, dar tot ce auzeam era un gâfâit furios.
– Deschide ușa, Irina! E ultimul avertisment. Deschide ușa și lasă-mă să intru în casă. Jocul s-a terminat.
-Pleacă! Și încetează cu amenințările tale puerile. Am FOST speriată de tine. FOST! Ai auzit? Javră de om! Sun la poliție.
– Sună, sună! Spune-le și pe numele cui e casa. Să le zici așa ” Vrea să intre în casa LUI, proprietarul și eu blochez ușa fiindcă așa am eu chef. Că sunt proastă și atât mă duce capul.”
Am stat în liniște încă câteva minute. Îmi simțeam urechile înfundate și inima îmi bătea haotic. Voiam doar să plâng până leșin dar ca să fac asta aveam nevoie să fiu în siguranță.
Mihai, bărbatul pe care eu l-am iubit, nu a existat niciodată. Cine e monstrul ăsta care mă amenință? Ăsta? Ăsta e omul pentru care aproape am renunțat eu la tot? La tot ce am învățat? La ani de studiu? La timpul meu, la visurile mele?
Simt cum încă împinge ușa cu umărul. Nu știu cât mai rezist în poziția asta. Norocul meu e că nu am fost niciodată astenică. Sunt o femeie care a făcut munca de jos ori de câte ori a fost necesar iar asta mi-a dat mereu încredere în mine.
– Cum dracu-ți trece ție prin cap că ușa asta o să mă țină pe mine afară din casa mea? urla, fără să îi pese de vecini și de curioșii care s-au adunat în jurul lui.
Niciunul nu îi zicea nimic. Toți priveau ca la spectacol. Unii filmau, babele se închinau. Ce film cu proști!
Iar eu eram sigură că va interveni cineva la un moment dat. Voiam doar să îl ia cineva de acolo, să am timp să îmi strâng lucrurile și să dispar pentru totdeauna din viața lui. Mă tulbura teribil gândul că va trebui să merg în judecată pentru divorț. Atâția bani aruncați pe geam, atâția ani distruși și pierduți cu un jeg ca el. Karma cui o plătesc? Că a mea nu e sigur.
Aud un sunet… A cedat ușa. Nu, nu, nu, nu, nu!!! Nu, te implor, nu! Te rog mai rezistă 2 minute. 2 minute, atât îți cer.
Lacrimile îmi inundaseră obrajii și vedeam totul în ceață. În mintea mea nu era decât gândul că va intra și mă va omorî. Sub priviri. Mă va omorî în timp ce toți privesc. Vreau doar să mă salveze cineva…
Am simțit ultima lovitură în ușă. Am căzut iar o ploaie de pumni și picioare m-au năvălit. Mă apăram cum puteam de omul căruia i-am jurat în fața altarului că îl voi iubi la bine și la greu.
Restul e în ceață. Am doar amintirea țipetelor mele ”Stai, oprește-te. Mihai oprește-te”
Mă doare tot corpul iar un țiuit puternic îmi înfundă urechile. Nu pot să mă mișc și nu înțeleg ce se întâmplă.
Iartă-mă mamă, că nu te-am ascultat când îmi ziceai să plec mai repede. Acum e mult prea târziu. Mai vreau o șansă, mai am atâtea de făcut. Vreau să te mai strâng în brațe o dată.
– STAI JOS! o voce necunoscută urlă. Am încremenit până și eu. Nu știu cine e, dar nu e el. S-a oprit. S-a oprit tot. Liniște solemnă.
Eu sunt Irina. Irina Nedelcu după tată, Irina Alexandru după soț. Că așa funcționează viața asta și societatea. Ești denumită după bărbații care te ”dețin”.
Am terminat facultatea de Psihologie, cu toate astea nu am putut identifica și diagnostica un narcisist. Atâtea examene luate cu note bune, atâtea ore de studiu și atâtea cursuri și ore de practică. Nimic.
Ca să sfârșesc de mâna omului iubit călcată în picioare. În casa pe care 6 ani am numit-o ”acasă”. La ușa de la intrare. Cât de stupid. Călcată în picioare de bărbatul care mi-a jurat în fața mamei mele că mă va proteja. Dacă știam că am pus lupul paznic la oi… că asta sunt eu, o oaie, nici ”Bună ziua!” nu-i dădeam pe stradă.
Dar îngerii există. Și iau forme atât de neașteptate.
Astăzi pe “îngerul meu” îl cheamă Ștefana. “Îngerul meu” de astăzi, este vecina care m-a reclamat la poliție că spăl rufe duminica când ea doarme și ascult muzică prea tare și o deranjez.
Nu m-aș fi gândit în veci că dintre toți ea va chema ajutoare pentru mine. Cu siguranță a chemat pentru gălăgie, nu din spirit civic.
Poliția ia declarații în stânga și-n dreapta. Cei de la Smurd m-au înconjurat și mă întreabă lucruri dar nu am putere să scot cuvinte pe gură așa că mormăi numele meu complet și vârsta.
– I..rina Ne..delcu ( din ură nu l-am spus pe al lui). Am… (înghit cu greu saliva) am 29 de ani. Acte… actele sunt pe masă.
Într-adevăr, actele mele sunt pe măsuță fiindcă asta făceam înainte să înceapă calvarul. Îmi strângeam toate lucrurile din casă să pot pleca. Știam că odată ieșită din casă sunt liberă.
Dar n-am mai apucat.
Fac pauze lungi să trag aer în piept pentru că simt că nu pot să respir. Simt aerul cum intră dar nu îmi umple plămânii cu adevărat și mă doare cumplit fiecare inspirație.
– Doamnă… Doamnă mă auziți? Îl auzeam dar nu mai aveam putere să răspund.
Dar prin toată durerea simțeam furia, neputința, umilirea, batjocura lui.
În scurt timp am fost dusă la spital pentru îngrijiri și de acolo nu mă gândeam decât la lucrurile mele. Cum o să intre el în casă și o să îmi ardă tot. Acte, amintiri, haine, dispozitive, carduri. Tot. Mă lasă fără nimic. Mă lasă pe străzi.
***
Sunt la urgențe, pe o targă, în timp ce toți ceilalți mișună în jurul meu. Din când în când câte o asistentă se uită la mine lung și îmi verifică starea spunând ” Vine medicul de gardă în 5 minute și continui la triaj”
O mămică cu un copil care tușește puternic stă în fața ghișeului și dă informații pentru fișă iar băiețelul mă privește curios. Îi zâmbesc. Tușește din nou și își îndreaptă privirea spre un bătrân care aștepta ca și mine pe o altă targă.
Disociam ca să pot face față situației și mă gândeam la copilărie. Îmi imaginam că sunt în leagănul meu vechi din curtea părinților, îi auzeam scârțâitul, îmi aminteam de prunul de lângă el și de prunele mari rotunde și dulci pe care le culegeam urcându-mă în picioare în leagăn. Îmi imaginam că iar mă atârnam cu picioarele de bara de sus și priveam grădina cu susul în jos. În minte, aud vocea mamei, care îngrijorată striga:
”- Haai mă Irina! Stai mamă cum trebuie că nu ești de la circ. Dă-te jos, că îl demontez dacă te mai văd așa!”
Biata de ea, ce emoții îi mai dădeam. Un zâmbet mi se pornește pe față aproape dus în râs.
Apoi mă trezesc la realitate și conștientizez că oamenii ăștia poate cred că sunt nebună. Sunt plină de vânătăi și zgârieturi dar râd a pagubă fără motiv. De-ar știi ei ce e în capul meu.
– Asta n-are nici pe dracu. Uite cum râde. Și eu aștept ca proasta de 2 ore să mă bage cineva în seamă! zice o voce din sala de așteptare.
Mie nu-mi arde de râs când am o problemă. Aloo! Mă, doamnă! Cât mă mai țineți aici să aștept?!? Stați la cafele, vă doare-n cur de noi! Plătim la stat degeaba! Vă plătim salariile!
Două asistente o privesc încruntate și pleacă mai departe.
Nu zic că poate nu are dreptate. Frustrarea te aduce în stare. Dar realizez și faptul că nu toți sunt capabili de empatie și nu toți sunt inteligenți emoțional.
Iar ea poate are cunoștințe empirice și pe baza lor a ajuns la concluzia că sunt perfect sănătoasă pentru că râd, ignorând cu succes restul dovezilor fizice, palpabile și evidente de altfel.
Cu un aer superior intră în UPU din zona de triaj un bărbat înalt, ușor supraponderal, brunet, cu trăsături pronunțate, frunte lată, ochi migdalați și un accent din zona nordică a țării.
Receptiv la comentariile din zona de așteptare, se uită către asistente și face un semn scurt din cap să o preia pe scandalagioaică până nu pornește o revoltă la urgențe.
Mă privește cu atenție, ia fișa de lângă mine, o citește pe diagonală și întreabă:
-Ce vă doare? palpând în zona abdomenului și privindu-mă în ochi.
Am strâns din dinți în timp ce mă palpa și pentru o secundă am tras scurt aer în piept, fiindcă o durere ascuțită, ca un cuțit, m-a săgetat.
-Tot. Mă doare capul, pieptul, abdomenul, mâinile. Tot.
-Veți face un CT și vă întoarceți.
A fost vag. Nu știam ce trebuie să fac eu. În scurt timp un bărbat a venit și a început să împingă targa către un hol. Îmi era rușine, atât de rușine de toți. Toți mă privesc, unii cu simpatie, pe alții îi simt cum mă judecă. Le pot auzi cuvintele fără să le rostească, doar din privirea lor curioasă ” Da`oare ce i-o fi făcut de a bătut-o așa?”
O societate căreia îi este mai ușor să dea vina pe victimă decât pe agresor. Că motive întemeiate sigur există, nu? Un fel de efectul Dunning-Kruger, toți sunt experți în toate. Motive întemeiate există, dar ale victimei, să își părăsească agresorul la primele semne de violență. Dificil când agresorul este un narcisist pe care toți îl cataloghează ca o victimă a femeilor din viața lui. Din asta poate ar fi trebuit să îmi dau seama cu ce fel de om am de a face. La prima întâlnire nu mi-a povestit despre culoarea lui preferată ci despre fosta lui iubită, care l-a părăsit pentru un alt bărbat în timp ce el era plecat în voiaj. Câtă simpatie pe capul meu. Acum că îmi dau seama de ce a fugit fata, îmi vine să o sun să o felicit pentru decizie.
Intru la CT după minute infinite de așteptare și încep să mă gândesc cu groază la faptul că eu sunt co-asigurata lui pentru că nu am avut dreptul să muncesc. ”Că ce-ți trebuie ție muncă? Să întâlnești bărbați acolo? Să mă înșeli? ”
Dacă decide să mă scoată astăzi mă lasă și cu o factură pe lângă fractură. Haha. Bine că nu mi-am pierdut simțul umorului. Nenecesar în astfel de momente aș spune, dar fiecare are felul lui de face față traumelor.
Contuzie, 3 coaste fracturate și multe vânătăi a fost concluzia.
Pe fișa mea de internare scrie cu litere mari ”Multiple traumatisme”.
”Mie soțul meu mi-a dat cel mai frumos cadou, o vacanță în Santorini. Ție ce ți-a dat Mihai, Irina?” o auzeam o amică comună zicând acum câteva luni.
Cu tot sarcasmul meu, îmi continuam conversația aia astăzi în minte. ”Ahh, fatăăă. Ceva extraordinar. O vacanță la Spitalul Județean, de 2 zile. Mâncarea a fost top! ALL INCLUSIVE. Mănânci ce poți, nu ce vrei.”
Nu pot să mă plâng. În afară de asistentele care țipă pe aici la toată lumea și ignorând faptul că nu am telefon, bani sau măcar o carte să treacă timpul mai repede, sunt blocată între disociere și ascultarea conversațiilor colegelor de salon cu vizitatorii lor.
Exquisite, ce să zic?
Dar acum știu sigur că una din colegele mele de salon își înșală bărbatul cu un coleg de muncă și mă gândesc destul de serios, de ce nu am făcut și eu asta?
Păi fata are flori pe masă și de la unul și de la altul. Eu am vânătăi. Are mâncare de acasă, dulciuri cumpărate. Eu mănânc puiul ăla care încă mai piuie.
***
Mirosul de medicamente și dezinfectant este pregnant iar zgomotul cărucioarelor de tratament îmi dă fiori. Îmi amintesc de apendicita de la 10 ani și de zecile de înțepături de la pneumonia de la 4. Încă îmi dă fiori reci fiecare asistentă care mă atinge.
Din gândurile mele mă scoate o voce cunoscută și un parfum pe care îl simțeam de la o poștă. ”La vie e belle.”
Îmi venea să vomit când îl simțeam în preajma mea prin oraș fiindcă instinctiv întorceam capul și așteptam urletele mamei lui.
Soacra mea, este o femeie la 50 de ani, brunetă și grăsună, cu ochi negri și buze subțiri, cu ura și obrăznicia unui copil de bani gata și diplomată ca un dictator la o conferință de pace. Femeie care a căutat un căpitan de vas, l-a despărțit de soție și i-a turnat un copil ca să îl lege bine.
Trebuia să aibă control absolut asupra oricărui aspect al vieții pruncului. Chiar și când pruncul avea deja 30 de ani. Însă faptul că toată viața a fost o femeie frumoasă, nu a fost suficient pentru a acoperi lacunele din inteligența ei sub medie. O femeie care orice ar fi îmbrăcat la tinerețe și i-ar fi stat superb, acum arată de parcă se pregătește de carnaval, cu buze roz pudrat, costume mult prea colorate, decoltee generoase și permanent în cap.
Zgomotul tocurile care aproape că pătrund podeaua se apropie de ușa salonului și începe:
-Auzi, fă panaramo? Te dai lovită aici în timp ce îi distrugi reputația băiatului meu și îl faci să pară un agresiv violent. Păi după ce i-ai mâncat banii atâția ani, îndrăznești să îl părăsești ca pe ultimul prost și după aia te miri de ce te-a bătut? Ți-ai căutat-o făi fetiță! Tu să nu îndrăznești să dai vreo declarație, că te termin, făi păduchioaso!
Dacă nu te lua el de fată bună, rămâneai ultima săracă. N-aveai o chiflă în stomac când te-a adunat de pe străzi și mi te-a adus în casă. Te-am îmbrăcat, te-am făcut femeie și acum crezi că ai dreptul să faci ce te taie pe tine capul?
Jignire după jignire, o altă dovadă clară a ceea ce fac banii nemunciți și educația precară dintr-un om.
– Vă rog să ieșiți afară! o voce dură se aude din spatele mahalagioaicei.
Luiza, asistenta șefă, de frica căreia tremura toată secția a auzit toată tevatura și a venit să calmeze spiritele.
O femeie înaltă și zveltă, cu părul scurt brunet, ochi verzi și un zâmbet cald, clară în exprimare și plăcută ca prezență.
-Dacă nu m-am făcut înțeleasă, repet. Ieșiți afară, acum!
-Cu cine crezi tu că vorbești așa? Tu știi cine sunt eu? Tu vrei să rămâi fără loc de muncă? Vezi de treaba ta că nu cu tine vorbesc acum! Vorbesc cu panarama asta care se dă lovită, aoleu Doamne.
-Să vină un gardian să o scoată afară că deranjează toată secția și dacă iese domn` doctor din cabinet o scoate în șuturi– zise unei infirmiere care doar ce intra în salon.
-Cum îți permiți? Eu sunt Mirela Alexandru. Soția căpitanului de vas Dumitru Alexandru. Cel mai cunoscut și respectat căpitan din Constanța. Tu ești un nimeni pe lângă mine! Dacă mă atinge vreuna, vă fac să plătiți înzecit. Vă dau în judecată pe toți!
-Și cu tine, cu tine nu am terminat.-zise cu buzele strânse de i se vedeau doar primii doi dinți din față.
-Te aștept jos când te externează să ”discutăm”– privirea i se îngustă, devenind necruțătoare și rece iar pupilele i se dilataseră ca cele ale unui consumator de amfetamină.
Se întoarce scurt și iese cu același zgomot de tocuri care se afundă în podea, pufnind și vorbind singură.
Absolut tot salonul mă privea cu stupoare iar lacrimi îmi curgeau fără să îmi dau seama de ce se întâmplă. Mă simțeam singură și disperată, iar frica mă înăbușea trecând de la tremurul mâinilor și palpitații, la transpirație abundentă și spasme ale mușchilor feței. Pe când colegele de salon mă priveau cu coada ochilor prefăcându-se că se întorc la ale lor, asistenta șefă m-a privit și mi-a spus scurt:
– ”Gura anumitor oameni o poate închide doar pământul.” Apoi întorcându-și fața către o altă asistentă din cele ce s-au strâns la ușă să înțeleagă de unde a pornit tot scandalul, i-a transmis să îmi administreze un calmant fiindcă nu am nevoie și de un AVC.
Curios însă, cum maxilarul ei era încleștat în timpul conversației cu Mirela și mâna dreaptă îi tremura ușor. Semn că adrenalina era acolo însă autocontrolul și disciplina acestei femei au fost mai puternice decât dorința de a o calma pe ”mama soacră”.
Toți se retrag încet la atribuțiile lor iar eu rămân cu privirea la pătura ce mă acoperea și cu lacrimi ce șiroiau, fără să scot alt sunet decât suspine scurte.
Colega de salon despre care povesteam nu cu mult timp în urmă, se întoarce către mine și încercând să destindă atmosfera zice
-În locul tău îi aruncam cu plosca în cap. Zău, dacă îți spun– și se pornește să chicotească.
Un zâmbet mi se ivește pe fața deja plină de lacrimi și încep să îmi imaginez cum i-ar fi stat cu o ”coroană” demnă de atitudinea ei.
-Da, și să îi zic ” Ia de aici regino, că ți-a căzut coroana!„
Un val de râsete se pornesc în salonul nu demult silențios după furtuna de înjurături.
-Hai nu mai plânge, că a trecut. Da`scuză-mă că te întreb, cine era ”duamna”? Era soacra ta?
-Era torționara mea. 6 ani am trăit un calvar cu ea și cu fii-su, că socrul Dumnezeu să îi dea sănătate, stă mai mult plecat pe vas decât să stea cu ea acasă.
-Păi cine sănătos la cap stă cu una din asta mai mult de câteva săptămâni pe an?
-Asta clar.
-Și cum ai ajuns tu fix în circul ăsta? Că ea pare scăpată de la Globus.
Chicoteli răsună în tot salonul.
-Am crezut…-zic eu trăgând aer în piept cu suspin greoi- am crezut că mi-am găsit iubirea și că era un vis , dar a sfârșit fiind un coșmar, în care explicam tuturor unde mă duc, cât stau, cât cheltui, de ce. Hai să îți spun povestea de la început, așa are mai mult sens.
02 aprilie 2018
Eram proaspăt ieșită de pe băncile facultății și îmi căutam un loc de muncă stabil, în timp ce locuiam cu prietena mea cea mai bună în chirie într-o garsonieră din zona Cireșica. Aveam un part time și deseori mergeam la evenimente ca ospătar ca să îmi scot banii de chirie și cheltuieli. Căutam locuri de muncă prin care aș fi putut căpăta experiență în domeniul meu dar ori de câte ori încercam, ori picam examenele din prea multă anxietate, ori locul era deja promis altcuiva ori aflam mult prea târziu de post. Dar nu mă plângeam foarte tare fiindcă nu aveam lipsuri. Eram fericită deoarece aveam suport moral din partea părinților și al prietenilor mei și nu simțeam atât de mult lipsa banilor.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri. În săptămâna respectivă avusesem un eveniment mare la care am fost plătită foarte bine și voiam să sărbătoresc cu prietenele mele. De asemenea era un eveniment caritabil în Doors, unde cânta o trupă locală care îmi plăcea mult așa că am zis să îmbin utilul cu plăcutul și să mergem la eveniment împreună.
În seara respectivă voiam să arăt foarte bine, așa că îmi luasem o rochiță neagră, mulată pe corp și pantofii cu toc. Părul meu castaniu era ondulat perfect iar machiajul era ceva simplu dar chic . Buze roșii și un eyeliner, scoțându-mi în evidență ochii verzi. Cred că încă mai am pozele din seara aceea.
Acum când mă gândesc, mai bine stăteam acasă.
Am intrat înainte ca trupa să urce pe scenă și mi-am căutat un loc aproape de bar pentru a-mi lua ceva de băut.
– 3 cuba și 3 B52, te rog. Zic barmanului care abia mă auzea în toată marea de oameni ce mă înconjuraseră pentru a comanda băuturi.
Prietenele mele iau shoturile, ciocnim, plătesc și ne mutăm pentru a vedea mai bine scena.
Intră băieții și încep melodiile.
După ceva timp, prietenele mele decid să urcăm la o țigară. Cei ce nu cunosc clubul nu știu dar pentru a ajunge în interior, cobori pe scări și la subsol este clubul, afară în dreapta este terasa iar fumătorii au spațiu amenajat la stânga.
Aerul încă ușor rece ne-a lovit iar prima rafală de vânt s-a resimțit puternic. Frânturi din discuțiilor celorlalți se auzeau din când în când.
Un bărbat înalt, slăbuț, brunet, cu ochi albaștrii și păr bogat se apropie de noi
– Scuze, de obicei nu plec de acasă fără măcar o brichetă, dar în seara asta pare că am uitat. Aveți un foc? – zise, în timp ce mă privește în ochi și zâmbește în colțul gurii.
Mă caut în buzunarele paltonului și găsesc o brichetă uitată.
– Poftim! îi spun, cu cea mai feminină voce pe care o puteam falsa, în timp ce îi zâmbesc gingaș, privindu-l cu ochi mari și cuminți.
– Mulțumesc. Rămân dator! Și voi ați venit pentru Full Tones?
-Da, nu-i așa că sunt talentați băieții?
-Cu siguranță! Poate ne mai vedem jos, după concert. Ținem aproape că o să am nevoie din nou de brichetă. Haha. – încheie cu un ton aproape rușinat și se îndepărtează de noi privind în urmă să vadă dacă îl urmăresc cu privirea.
-Uhmm, Irina?!? Ce a fost asta? – mă întreabă Marina cu ochii mari și un zâmbet tâmp.
-Nimic. Am fost doar drăguță! îi răspund încercând să fiu serioasă dar fără succes.
-Drăguță? Hai lasă poveștile astea pentru cine nu te cunoaște! Asta înseamnă că e posibil mâine, poimâine să avem bârfe noi pe grup, nu?
-Posibil, probabil. Vedem. Hai să mergem că am înghețat și se termină concertul până terminați voi țigările.
Toată noaptea m-a urmărit cu privirea până ce și-a făcut curaj la un moment dat și a venit spre mine.
-Știu că ți-am cerut deja bricheta dar …
-Da… Irina. Încântată de cunoștință! îi răspund cu un zâmbet și îl privesc în ochi, timp în care aduc paharul aproape și iau o înghițitură din băutura aproape terminată.
-Haha, eu mă numesc Mihai dar toți prietenii îmi zic “Du-te prostule și cere-i numărul de telefon”.
A fost o replică amuzantă, a trebuit să fiu sinceră. De multe ori râd când îmi amintesc cum ne-am cunoscut.
A început melodia mea preferată și am început să dansez iar el m-a privit lung ca un copil care privea la jucăria din raft, cea pe care încă nu o avea. Pot să jur că acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale relației noastre.
Am continuat seara dansând cu toții iar paharele de alcool veneau unul după altul. Eram un grup destul de numeros eu fiind cu prietenele mele, Marina cea alături de care îmi petreceam cea mai mare parte a timpului deoarece eram colege de apartament și cele mai bune prietene din copilărie, Dana artista grupului și motivul pentru care de multe ori toate ieșirile mele impulsive și ideile nebune erau puse în practică și Elena, dualitatea în persoană pentru că trecerile ei de la femme fatale la Cornel Recuperatorul, erau incredibil de bruște. El era de asemenea însoțit de alți doi prieteni, Laurențiu și Florin.
Am dansat, am râs, am băut, iar la finalul serii am mers să mâncăm cu toții la un fastfood apropiat.
-Te văd mâine? mă întreabă la ureche aproape șoptind.
-Depinde. Vrei să mă vezi mâine?
-Eu da. Tu?
-Și eu. Unde mă inviți?
-Am eu o idee. – și începe să chicotească iar ochii i se mijesc ca cei ai unui copil care are în minte să facă o trăznaie.
Zâmbesc și apoi continui să mănânc grațios din shaorma mea mare cu de toate.